Când am pornit acest proiect editorial, știam că primele zile vor fi despre organizare, nu despre inspirație. Prima săptămână a fost, de fapt, un test de răbdare: am stabilit un calendar de lucru, am ales subiectele pentru numărul următor și am învățat să spunem „nu” unor propuneri care nu se potriveau cu direcția revistei. Am descoperit că limitele clare nu îngustează, ci dimpotrivă, dau spațiu textelor să respire. Am renunțat la ideea de a acoperi totul și am ales să aprofundăm trei teme: meșteșugurile din zona Moldovei, o cronică de expoziție la un muzeu mic din Botoșani și un eseu despre arhitectura vernaculară a caselor de lemn. Practic, am învățat că o publicație culturală nu trebuie să fie peste tot, ci să fie prezentă acolo unde poate spune ceva esențial. Deciziile de la început — câte pagini dedicăm fiecărui subiect, cum arată rubricile fixe, ce fotografii intră în sumar — au conturat mai mult decât un plan de lucru. Au definit un mod de a lucra. Și, cel mai important, am înțeles că ritmul lent nu este un handicap, ci o alegere conștientă. În prima săptămână am citit mai mult decât am scris, am vizitat două ateliere și am stat de vorbă cu oameni care fac lucruri cu mâinile lor. Aceste întâlniri au devenit punctul de plecare pentru materialele din acest număr. Restul a fost disciplină: să respectăm termenele, să verificăm sursele, să tăiem frazele inutile. Nu a fost spectaculos, dar a fost necesar. Și tocmai de aceea merită consemnat.